Interviuri, Ana Varlan-p2

Am simţit nevoia de a evada. Am avut vise, m-au măcinat doruri, gânduri. Sunt un om care primesc telepatie foartre uşor, în special de la persoane influente şi energia de afară mă sprijină parcă...
Uneori am gândit ce au gândit alţii...Şi lucrul acesta m-a ajutat foarte mult în viaţă. De multe ori, mergând pe stradă chiar, m-am întrebat „de unde cunosc eu aceste lucruri?” E un mister pe care nu  l-am desluşit nici la ora actuală. Şi totuşi, am mers pe acest drum, căci mi-a plăcut necunoscutul...Am încercat să fac legătura între pământ şi divinitate. Să descopăr, să redescopăr o lume nouă, condusă de aştri, pe caleşti de aur, într-o atmosferă de poveste. Toate aceste gânduri au avut un efect magistral asupra mea şi asupra artei mele, asupra creaţiei mele, în felul meu de a gândi şi de a construi. În artă, dacă nu construieşti şi dacă nu ai un suport imaginar, ireal, pe care să încerci să-l transformi în real, n-ai realizat nimic. Eşti zero ca artist, neputând să fii autentic. Am abordat fiecare lucrare ca şi cum ar fi fost ultima. Mi-a plăcut în mod deosebit fiecare lucrare. Dar a doua zi sau a treia zi când abordam o alta, o dădeam pe cea veche deoparte şi-mi spuneam: mai e totuşi ceva de completat în ea... La o săptămână sau cum venea vremea, reveneam asupra ei...asupra celei vechi... Consider acum că niciodată o lucrare nu este definitiv făcută... Mai rămâne ceva, o virgulă, un apostrof... Revenind asupra unor lucrări, reuşesc cu adevărat să mă detaşez de ele...
Grafica o fac color. E recunoscută pe plan internaţional ca tehnică unică şi mi-a adus mari bucurii, multe premii, multe satisfacţii. Chiar acum câteva zile am trimis două lucrări în Taiwan, la a douăsprezecea bienală internaţională şi la Muzeul de Artă Modernă. Sigur că este o cinste, mă simt onorat... Am lucrat şaptesprezece tablouri, într-un ritm alert, apoi am făcut o selecţie de două lucrări care cred că mă reprezintă...
În Asia, am avut întotdeauna succes: am apărut în 40 de albume şi am fost invitat de onoare în Thailanda. În 50 de ani, m-am bucurat de multe invitaţii la expoziţii internaţionale, bienale, trienale... La un concurs internaţional se prezintă în general 3000 de lucrări, juriul selectând apoi în final aproximativ 200. 40 de ani la rând nu am avut nici un eşec, am fost un ambasador onorific al culturii româneşti, reprezentând arta... Pe toate albumele mele internaţionale scrie România, apoi Petru Petrescu, Piatra Neamţ. Este o cinste şi pentru mine şi pentru ţară...
Mi-a plăcut să lucrez, am făcut şi sculptură şi basorelief, mi-a plăcut bogăţia de culoare a acuarelei, e spontană...faţă de celelalte tehnici care sunt mai greoaie. Am abordat pictura în ulei, acrilurile, gravura, tehnica mixtă, monotipia, ceramica, vitraliile... Am realizat şi o frescă de 64 de metri patraţi (în spatele complexului Dacri, pe strada Petru Rareş) ce reprezintă o sinteză a legendei româneşti, îmbinată cu motivele de Cucuteni.

Ana Vîrlan: Care este artistul plastic ce v-a influenţat oarecum existenţa şi creaţia artistică?
Petru Petrescu: Primul artist, pe care-l recunosc şi ca mentor, un om deosebit şi de o modestie fantastică, a fost Vasile Dobrian, unul din marii noştri graficieni. I-am urmat paşii cu încredere, mergeam în atelierul lui des şi eram mâna lui dreaptă. Am învăţăt mult de la dânsul, am învăţat „meşteşugul”...Teoria o faci, cu restul... trebuie să te „descurci”...Dacă în faţa tabloului sau a lemnului care vibrează nu poţi să devii sensibil, eşti pierdut. Dacă nu cunoşti acel drum de taină, nu poţi să faci o operă de artă.

Ana Vîrlan: Care rămâne scriitorul preferat, în aceste momente pe care le numiţi de taină şi de vibraţie spirituală?
Petru Petrescu: Artur Silvestri, Grigore Ilisei, Valentin Ciucă dintre contemporani... Privind către clasicii literaturii noastre, admir monumentalitatea lui Rebreanu. Mă regăsesc, ca mod de gândire, în filosofia lui Platon. Îmi place să fac filosofie, o filosofie a culorii, filosofia imaginară a compoziţiei, o sinteză, un scenariu propriu-zis... Dacă nu faci dinainte acest scenariu, dacă nu-l derulezi în creier, nu-ti va ieşi niciodată pe hârtie... De fapt, ideea se îmbracă în culoare, nu pânza, nu hârtia...

Ana Vîrlan: A existat o expoziţie de suflet? Cum glăsuieşte ea acum pentru Petru Petrescu?
Petru Petrescu: 1988- Sala Dales. Am expus acolo 420 de lucrări, a fost un gen de retrospectivă. Everestul fiecărui pictor din România nu poate fi decât Sala Dales din Bucureşti. Am avut un mare succes, deşi pregătirile fuseseră, din cauza regimului de atunci, anevoioase.Au fost oameni care m-au ajutat, m-au înţeles: ministrul culturii de atunci, apoi scriitorul Amza Săceanu, un om deosebit care m-a ajutat enorm.Existau şi atunci oameni care sprijineau actele de cultură. Alţii, le-au dărâmat. Da, am avut mare succes la Dales... A doua zi, la Uniune, am fost întrebat: ”Maestre, dar ce se întâmpla aseară la Dales, s-a dat salam?” Poate şi Ceauşescu, dacă o fi trecut spre Casa Poporului, s-a mirat de câtă lume era acolo... Au venit şi membri ai Ambasadelor Germaniei, Iugoslaviei. Cele mai multe lucrări mi-au fost cumpărate zilele acelea de către membrii Ambasadei Iugoslaviei la Bucureşti.