Interviuri, Ana Varlan-p1

Interviuri

Pictor Petru Petrescu
 

Breviar cronologic

Data şi locul naşterii: 15 iunie 1929, Piatra Neamţ
Studii: Institutul de Artă Iaşi (elev al maestrului Vasile Dobrian)
Domenii de activitate: pictura în ulei, sgrafitto, mozaicul în culori, grafica (color), ceramica pictată, fresca şi vitraliu

 Lucrări în străinătate (muzee şi colecţii particulare): Israel, Venezuela, Polonia, Taiwan, Japonia, Italia, Elveţia, fosta URSS, Polonia, Turcia, Franţa, SUA, Ungaria, Olanda, Spania, Germania şi Taiwan

„Suntem acum în Postul Paştelui. Urmează Patimile, Răstignirea, Moartea şi Învierea Domnului...Trăim într-o lume plină de noroi, dornică de răzbunare şi putere... Crime la tot pasul...Uităm de credinţă, familie, prieteni, de dragostea de ţară... Amintim de Sodoma şi Gomora... apocaliptică,  în noi nu e nici un fel de regret.
Sufletul rămâne trist, fără tămăduire... Omul, călătorul vieţii, dispare fără conştiinţă, păşind pragul porţilor cereşti, în taină, pentru Judecata de Apoi, uitând că s-a născut gol şi pleacă gol, lăsând după el urmaşilor amintirea timpului. Sfârşitul vieţii este de fapt începutul vieţii.
Am fost educat în spiritul credinţei şi al moralei creştine. Arta constituie pentru mine o religie, în care universul uman se contopeşte cu cel cosmic. Cred că transcedentalul nu este un lucru în sine, o abstracţiune sau un simbol, ci  o punte afectivă de legătură între cosmic şi teluric, între om şi Dumnezeu.
Artistul nu poate fi mesagerul unui cult iniţiatic inaccesibil profanului ci un făuritor de imagini şi de frumos, în care să se regăsească în egală măsură realul şi imaginarul, spiritul şi natura, clipa şi veşnicia. Actul de creaţie este în acelaşi timp paradis şi purgatoriu...
Dumnezeu a creat lumea şi pe om după chipul şi asemănarea Sa. Artistul trebuie să lupte cu armele hărăzite de Dumnezeu, pentru schimbarea în bine a omului şi a lumii. Nobilă misiune şi sublimă osândă!
Opera mea artistică este trimisă ca mesaj al unei lumi pe care noi nu o cunoaştem dar care este aşteptată de mine, necesară mie, ca entitate a stelelor căzătoare...”
Petru Petrescu (aprilie 2006)

Ana Vîrlan: Domnule Petru Petrescu, aţi marcat de curând împlinirea a 50 de ani de activitate artistică, revelându-vă în plenitudinea dumneavoastră printr-o nouă expoziţie cu o cromatică optimistă şi exuberantă şi printr-un volum de poezie în care spiritul ludic triumfă. Haideţi să încercăm o întoarcere în timp, cu dorinţa de a descoperi rădăcinile ambivalenţei artistice a lui Petru Petrescu, ca pictor şi ca poet. Unde şi când v-aţi născut?
Petru Petrescu: Începutul vieţii mele se leagă de 15 iunie 1929 şi de frumosul oraş Piatra Neamţ. Piatra Neamţ era pe timpuri oraşul florilor, oraşul turistic ce s-a bucurat de o curăţenie extraordinară, de o acurateţe mai bine spus şi care s-a aflat, cred eu, în cea mai bună poziţie geografică din Moldova. Tatăl meu a fost tehnician-electrician, în 1923 el a făcut prima dată lumină în acest oraş. Îmi amintesc cu plăcere cum mergeam în uzină, situată unde e astăzi Poliţia. Jos erau nişte generatoare pe motorină, de o frumuseţe rară, cu lanţuri nichelate- tip german- care sunau ca nişte ceasornice...Erau nişte bijuterii...De aici, se trimitea lumina în întreg oraşul. Tata a construit şi condus toată reţeaua aceasta. Mama mea a fost învăţătoare, post-mortem- învăţătoare emerită. A scris un proiect de reformă a învăţământului. Era originară din satul Buhalniţa, membră a familiei Căderenilor. Căderenii erau mari diplomaţi, alături de Nicolae Titulescu. Mama a fost comandant de cohortă pe timpul străjerilor, a făcut toate muncile voluntar, s-a dăruit din suflet pentru ţară. Pe lângă proiectul de reformă a învăţământului, a scris şi o monografie a Buhalniţei şi a început un roman, Orbul, pe care nu l-a terminat. Eu l-am preluat şi-l voi termina, cu ajutorul lui Dumnezeu. Romanul transmite imaginea unei vieţi, aceea a mamei, şi a unei lumi până în anii ’39 -’40. De acolo, voi continua eu, cu generaţia nouă adusă până la nepoţi, în 2006. Perioada studiilor a început în 1949 la Iaşi, unde l-am avut profesor pe maestrul Dobrian, care mi-a fost şi mentor. De asemenea, în primul an l-am avut profesor la sculptură pe Ion Irimescu. Îmi amintesc cum, într-una din lecţii, lucram la un basorelief. Tema abordată era una politică, conform principiilor vremii: Marx, Stalin, Lenin...Am făcut un basorelief Stalin pe care, după ce l-am terminat, l-am înţepat de jur împrejur cu o furculiţă. Maestrul Irimescu a venit la mine, a privit lucrarea, s-a mirat, n-a spus vreo două minute nimic, pe urmă m-a luat de braţ şi m-a scos afară, ca să discutăm. „Îţi dai seama ce faci tu aici?”- parcă-l aud...”Operă de artă”- am răspuns...”Cum să-l înţepi tu pe Stalin, te poate aresta mâine-poimâine securitatea... Du-te şi strică tot, şi... să nu se mai întâmple aşa ceva.”
L-am avut profesor şi pe Corneliu Baba la pictură, iar la scenografie pe Wilke, mare scenograf la Teatrul Naţional. Am avut apoi bucuria şi norocul de a deveni asistent. Locuiam la Notre Dame de Sion, în faţa teatrului şi am devenit asistentul lui Wilke. Cred că atunci chiar am stârnit şi invidii în rândul colegilor mei Eram un perseverent prin definiţie, mi-a plăcut munca, mi-a plăcut arta...mi-a plăcut să învăţ de la fiecare, să fur meseria şi s-o port eu mai departe, după concepţia mea.
Am excelat în perioada aceea prin decorul pe care l-am lucrat pentru piesa Hamlet. Wilke se îmbolnăvise şi am lucrat cu un alt maestru al scenografiei, Stamate. Toate culorile mi le pregăteam singur, pe bază de clei...Teatrul Naţional avea „uzină” unde se construiau decorurile şi se realizau picturile. La uzină, era în centru o sobă rotundă, mare, cu diametrul de doi metri şi jumătate. Fiecare culoare se pregătea într-o oală de metal...  printr-un proces clasic, foarte anevoios. Astăzi, există toate condiţiile: ai culorile, te joci cu ele, poţi să creezi. Dar atunci, satisfacţia era mult mai mare, pentru că munca asiduă înnobilează...