Alexandru Cebuc

 

 

"Descinzând dintr-o zonă subcarpatică unde legenda şi istoria se îngemănează şi absolvind o şcoală de belle_arte cu totul aparte din sud-estul Europei, Petru Petrescu face parte din pleiada de artişti reprezentativi ai artei noastre contemporane. Numeroasele descoperiri arheologice din zonă, mai cu seamă cultura Cucuteni, ca şi climatul intelectual şi artistic deosebit de prolific moldav, îl determină pe artist să-şi formeze un stil propriu pe care îl va urma cu predilicţie în toată creaţia sa.

Lucrările artistului, prin desen, xilogravura, pictura în tehnică mixtă, ale caror secrete îi aparţin, mărturisesc o înzestrare vrednică de apreciat, atât pentru redarea adecvată a realităţii vizuale, ca în atâtea personaje realizate, cât şi pentru compensarea fantezistă a datelor realităţii văzute. Compoziţiile artistic-poetice, ori cu substrat legendar de mitologie, le înserează în sinteze de o mare îndrăzneală a tiparului compoziţional al construcţiei imagistice.

Trăsăturile fundamentale ale stilului acestui artist, sau mai bine zis ale dualităţii de stiluri, admirabile, pentru cele două registre, pictorul are curajul să-şi adecveze de fiecare dată mijloacele, astfel încât privitorul ansamblului de opere expuse într-o mostră a lui personală poate decela necontenit cele două filoane principale ale stilului antagonist, pe cel realist şi pe cel fantastic, caracteristicile ei ce o fac lesne recognoscibilă ca personalitate creatoare cu hotare bine definite. Este vorba de o vocaţie sigură a conştiinţei sale pentru lumea de simboluri adânci ale vieţii lăuntrice de mare fervoare spirituală.

Sunt rare cazurile când un pictor reuşeşte să realizeze cu mijloace plastice atât de economicoase şi simple, o atmosferă atât de profundă şi de puternică în vibraţii emoţionale.

Această îndrăzneaţă alăturare a unor tonalităţi puternice de culoare se bazează neîndoielnic pe o temeinică ştiinţă a raporturilor cromatice rezultate din asimilarea esteticii “fauviste”, dar şi prin orele de atelier după exemplul marilor înaintaşi ai picturii moderne româneşti, care au cultivat rigoarea şi exigenţa ca modalităţi fundamentale ale sporirii expresivităţii şi valorii poetice a artiştilor.

Acum, când priveşti pânzele lui Petru Petrescu îţi dai seama că ai în faţă ta o operă realizată nu numai printr-o munca de zeci de ani, ci mai ales concepţia netă şi zguduitoare despre artă a unui mare pictor român.

Sunt puţini artişti plastici care au un atât de măreţ simţ al grandiosului şi nu mă refer la înclinaţia de a vedea şi concepe monumentalul care se vădeşte până la urmă o trăsătură precumpănitoare plastică, ci şi aceea de a evoca vastitatea fizică a universului. Tablourile sale, multe dintre ele impun o logică aparte, în spirit convertit în echilibru. Petrescu nu “cifrează” energiile spiritului şi fiinţei umane ci le reprezintă în tablou, intuind o anume familiarizare a noastră cu structura cosmică a spiritului ce ne cuprinde.

El se preocupă permanent de găsirea unui răspuns la marile întrebări din totdeauna ale omului, care tocmai prin această vechime a lor, sunt de o acută actualitate. Compoziţiile sale se referă în permanenţă la nevoia unui mediu optim de existenţă, la un spaţiu infuzat de umanitate în care să triumfe civilizaţia.

Petru Petrescu în analiza şi cercetarea sa se preocupă de modul concret de realizare prin opera sa a unei noi ambianţe culturale, pe care o abordează ca pe o totalitate, o perfectă îmbinare între elemental natural şi cel realizat de om. El se simte responsabil să intervină cu mijloacele sale în această ambianţă.

Petrescu realizează cu o forţă neobişnuită iar ideile sale se asamblează într-un spectacol fascinant al afirmării raţiunii şi sensibilităţii sale de creator.

Sunt lucrări în creaţia sa în care fermitatea desenului se îngemănează melodic într-o ritmicitate continuă, cu discrete şi armonioase îmbinări cromatice, într-o extrem de caracteristică unitate expresivă. O unitate la care artistul a ajuns prin meticuloase căutări, prin sondarea unor inepuizabile posibilităţi expresive iscate din sinteza desenului şi a petei de culoare, aşa cum demonstrează nu numai variantele cromatice din xilogravurile sale “Mama”; “Tata”; “Papuşa”, “Ruga”, “Profetul”, sau “Regele David”, ci şi nelimitatele posibilităţi de dezvoltare în continuare a drumului artistic ales de pictor.

Apelând la o anamorfoză lingvistică, se poate spune că opera portretistică a lui Petru Petrescu se înscrie în sfera cromatică a echilibrului indiferent, ca un continuu “autoportret în timp” (“Nostalgie”; “Ion”; “Aminitiri”; “Crai nou”, etc.).

Pe aceleaşi coordonate se înscriu şi studiile de compoziţie “Melos străvechi”, “Rugă pentru părinţi”, “Oraşul Sfânt”, “Arborele vieţii”, sau “Peisaj străvechi”, etc. A caracteriza opera lui Petru Petrescu ca pe arta unui constructor, înseamnă a rosti un truism şi nu un adevăr parţial.

Este adevărat că viziunea sa este aceea a unui arhitect al formelor, compoziţiile sale revelează calitatea optică a unor structuri integrate într-un ansamblu gândit cu severă rigoare.

Aşadar artistul elaborează spaţiul pictural şi nu mă refer numai la juxtapunerea particulelor, fiecare în parte, ci la construirea unui sistem referenţial în care imaginea reprezentativă cuprinde sensurile esenţiale ale imaginii reale.

La o privire mai atentă, pictura lui Petrescu îşi dezvăluie substanţa ei cromatică, o simbolistică în mişcare.

Privită retrospectiv, prestanţa pe care o degajă opera sa, vine în primul rând din faptul că artistul se ocupă de lucruri mari, că angajează meditaţia asupra unor teme profunde. La el există o permanentă dispută secretă între cuvânt şi imagine.

În textura unei abstracte geometrii create de el, artistul introduce figuri umane, cu funcţii descriptive şi simbolice clare, ce lasă întrucâtva nerezolvate asocierile, în vreme ce formele pure fără raportari concrete la contigent, lasă senzaţia unei perfecte armonii, cu ănţelesuri învăluite într-un mister, pe care le presimţim totuşi grave.

La Petru Petrescu claritatea cuvântului nu are darul să facă întotdeauna congruent întregul mesaj după cum ambiguitatea nu conduce neapărat către obscuritate preţioasă, declanşând în privitor perplexităţi.

Tocmai în această ipostază cred eu că stă întreaga activitate a viziunii artistice a lui Petru Petrescu.

Artistul este o personalitate foarte clar conturată în cuprinsul picturii româneşti din ultimele decenii.

Şi cred că nici un alt cuvânt nu sugerează mai exact arta lui decât, claritate.

Petru Petrescu se infăţişează privitorilor tablourilor sale cu o sinceritate binefăcătoare, cu o minunată candoare, care nu cunoaşte ipocrizia stilului de împrumut.

Pictura sa e, în întregime, un fermecător autoportret."

 Alexandru Cebuc